Ion Iliescu, președinte al României în trei rânduri, rămâne o figură definitorie a tranziției postcomuniste. Văzut de unii ca omul care a ținut țara întreagă după 1989, e considerat de alții frâna care a întârziat reformele profunde.
I se pot recunoaște merite reale: calmul într-o perioadă de haos, evitarea unui război civil, Constituția din 1991 și apropierea, fie ea lentă, de valorile occidentale. A inspirat încredere pentru mulți români, mai ales cei care se temeau de schimbări bruște.
Dar epoca sa nu a fost lipsită de umbre: Mineriadele, întârzierea reformei economice și mai ales tolerarea infiltrării corupției în toate structurile statului. În locul unei curățenii reale, Iliescu a permis conservarea vechilor elite, punând bazele unei caracatițe care, odată cu retragerea sa, a crescut și s-a consolidat chiar sub partidul pe care l-a creat – PSD.
Iliescu a fost ales de un popor speriat, care căuta stabilitate. Astăzi, este privit cu distanță, mai ales de tineri, care văd în el un simbol al unui trecut ce trebuie înțeles, dar și depășit.
Nu a fost nici salvator absolut, nici dușman național. A fost o lecție. Una despre putere, frică, decizii și moșteniri grele.
„Trecutul nu trebuie urât, ci înțeles. Doar așa putem merge înainte”
articol de N.M.Asiminei
