„Când ne tăiem singuri rădăcinile bunăstării”
A fost odată, într-un ținut cu dealuri împădurite și gospodării tot mai înflorite, o Salină veche și mândră, care hrănea nu doar plămânii turiștilor, ci și portofelele localnicilor. Salina era, cum să zic, rădăcina de bază a comunității: era sursa prin care curgea sare… și bani.
Dar, într-o zi, salina a început să plângă. Nu pentru că nu mai era folosită, ci pentru că era ignorată cu entuziasm de autorități.
– Măi copii, striga ea în ecou, dacă nu mă mai îngrijiți, mă duc! Vin apele, se surpă tot și după aia o să vă mirați cu gura până la urechi.
– Lasă, Salino, că merge și-așa! – i-a răspuns dintr-o cafenea un consilier local, cu privirea pierdută printre hârtii neterminate și poze de pe Facebook.
Și cum stăteau ei liniștiți, cu promisiunile-ntr-un sertar și grija pentru ghișefturi profitabile, a venit potopul. Apa a intrat în salină ca la ea acasă, că n-a întâlnit nicio lucrare care s-o oprească.
A doua zi, s-a strâns toată suflarea politică în cizme noi-nouțe, cu privirea îngrijorată și fraza pregătită:
„Cine ar fi crezut că se poate întâmpla așa ceva?”
Un moș din sat, cu ochii cât cepele și cizmele cât groapa din drum, le-a răspuns:
– Eu, de vreo 10 ani. Da’ m-ați lăsat la poartă, că nu aveam vestă reflectorizantă.
Iar Salina, într-o ultimă zvâcnire, a oftat din adâncuri:
– Nu vă mai bateți capul… viitorul oricum e pe apă. Și doar voi ați ales să vă scufundați.
Și astfel, cu propria mână, ne-am tăiat rădăcinile bunăstării – și ne-am mirat că s-a uscat copacul.
