”Bună seara, iubito” – Lucian Avramescu
În inima Sângerului, acolo unde pietrele își dau glas memoriei, Lucian Avramescu nu a murit – s-a transformat în șoaptă, în umbră de brad, în colț de grindă.
Astăzi, în muzeul care-i poartă sufletul, l-am simțit mai viu ca oricând. L-am simțit în ritmul pașilor care te însoțesc nevăzuți, în respirația pietrelor ce-ți povestesc despre țărani, zei și cruci.
Am avut norocul – și emoția – de a fi însoțit de Giorgiana Avramescu, soția poetului. O femeie frumoasă, demnă, caldă. Într-o singură clipă, privind-o, am înțeles. Am înțeles de unde s-a născut „Bună seara, iubito…”, versul care a mângâiat atâtea inimi. Era în ochii ei lumina, dar și durerea. Un fel de tăcere care vorbește mai mult decât cuvintele.
Lucian a clădit aici nu doar un muzeu, ci un altar pentru ceea ce suntem. Cu spatele ușor adus de suferință, temător că nu-și va termina opera, a sfidat timpul și l-a prins între pietre. Iar acolo, în livada tăcută, la mormântul său, am simțit: omul acesta nu a murit. Trăiește în fiecare piatră, în fiecare vers, și, mai ales, în ochii celei care i-a fost muză.
Bună seara, iubite poet. Ai reușit. Ești veșnic.
(de N.M.Asiminei – 29 iunie 2025)
