La început de an școlar, în loc să vedem emoția firească a întâlnirii dintre elevi și profesori, vedem proteste și revendicări. Și totuși, greva dascălilor nu pare credibilă!
Nu pentru că profesorii n-ar avea dreptul la salarii mai bune, ca o mare parte dintre noi, ci pentru că societatea simte o realitate de care sindicatele și profesorii se feresc să o accepte: școala românească a rămas ancorată într-un trecut care nu mai există.
Satele și orașele s-au golit, natalitatea s-a prăbușit, iar numărul de elevi a scăzut dramatic. Cu toate acestea, rețeaua de școli a rămas intactă: directori, secretare, paznici și profesori în instituții cu doar câțiva copii. Un buget sărăcit se risipește în salarii care întrețin mai degrabă structuri decât educație.
Un prieten din Huși, om așezat și de ispravă, mi-a spus limpede: școlile și inspectoratele au devenit adăposturi pentru clientela politică. Acolo s-au angajat pile și rude, oameni fără competențe și performanță, dar cu sprijin de partid. „Nu cartea copiilor contează, ci bunăstarea directorilor și inspectorilor politruci”, spune el. Și greu să-l contrazici, când vedem licee cu promovabilitate zero la Bac, profesori care sabotează sitemul de învățământ, obligându-și elevii la meditații în privat, etc!
De aceea, greva actuală nu emoționează. Profesorii nu se revoltă când nivelul învățământului, școala e compromisă, ci doar când reformele le ating privilegiile. Iar populația vede asta.
Sigur că dascălii cinstiți, care chiar muncesc, merită respect și salarii decente. Dar adevărata reformă trebuie să atingă răul de bază: politizarea, lipsa de performanță și întreținerea artificială a școlilor fără elevi. Dacă nu acum, atunci curând nu vor mai fi bani nici pentru salarii, nici pentru pensii.
Profesorii care ies în stradă ar trebui să înțeleagă că sprijinul oamenilor se câștigă nu cu pancarte, ci prin dovada că le pasă, în primul rând, de viitorul copiilor. (de n.m.asiminei)
